Viața are etapele ei și fiecare etapă este plină de daruri și resurse. Dar e necesar ca omul să simtă viața, să rezoneze cu manifestarea fiecărei etape în parte.

Doar atunci își poate înțelege propriul parcurs și poate auzi chemarea menirii sale sau a lucrurilor potrivite pentru el.

Există un timp pentru toate. Și omul ar trebui să-și dea voie să treacă prin toate. Când e timp de bucurie, să se bucure fără a umbri momentul cu teama că va trece, însă cu conștiința și acceptarea faptului că va trece.

Când e timp de suferință, să treacă prin aceasta și nu peste ea, cu conștiința și acceptarea faptului că și aceasta va trece.

Există un timp pentru învățat, un timp pentru integrat și altul pentru practică. Să se dedice fiecăruia în parte și să nu le încurce între ele. Când e timp de muncit să muncească; iar când e timp de odihnă să se odihnească, fără teama că lumea se va prăbuși dacă el stă.

Când e timp de stat cu cei dragi, să profite de acest timp și să se bucure de prezența celorlalți, pentru că niciodată nu se știe cât timp mai au unii pentru alții.

Când e timp de stat cu sine, să nu fugă de el însuși, să nu se refugieze în butonatul pe telefon sau pe laptop, ci să fie, pur și simplu, cu sine, să manifeste grijă față de sine. Dacă nu poate sta, să identifice ce activități contribuie la starea lui de bine și să le facă pe acelea.

Oamenii ar fi mai puțin stresați dacă ar înțelege că fiecare lucru are timpul său și dacă și-ar armoniza ritmul interior cu ritmul vieții, în așa fel încât să nu muncească atunci când cei dragi au nevoie de ei, să nu amâne activități atunci când pot acționa, să nu forțeze socializarea atunci când au nevoie să stea cu sine.

La fel, fiecare stare își are rostul ei, pe care doar un om care nu se opune ritmului vieții fugind de sine, îl poate descoperi.